Impliniri versus Dezamagiri

Cu trecerea timpului realizez ca am devenit insensibili. Nu ne pasa si gata. Nu ne pasa cand facem ceva ce ne-am dorit de mult timp, nu ne pasa de nimic, nu ne pasa de nimeni (oare?)
De ce nu putem avea incredere in nimeni? De ce toti sunt prefacuti? De ce lumea nu mai este ca inainte? Intrebari fara raspuns…la care nu vom afla niciodata raspunsul. Dar oare vrem sa-l aflam?
Aceleasi intrebari si le-a pus si Elisa. Nu, nu stiu cine e…dar nu conteaza, important e mesajul.
Elisa afla ca este bolnava. Bolnava grav. Cancerul o rapune, ii suge ca un tantar infometat energia zi de zi, insa nu poate face nimic.

De ce suntem atat de vulnerabili? De ce nu suntem puternici? De ce nu putem trece peste probleme?
Intr-o lume in care banii isi spun cuvantul, suntem vulnerabili. Nu ai bani, nu ai nimic. Nu beneficiezi de un tratament, mori de doua ori mai repede…insa te gandesti ca vei ajunge intr-un loc mai bun (oare?)
Avea 16 ani cand a aflat de boala. A preferat sa taca. N-a spus nimanui, doar parintilor. Insa a fost surprinsa cand le-a vazut reactia. Nimic…nimic pentru ca ei stiau deja. Era o boala veche, ajunsa in ultima faza, si din pacate nu se putea face nimic.

Cum e sa-ti cresti copilul 16 ani, si intr-o zi sa dispara. Nimic nu ramane in urma, doar o poza si o cruce rece, la care te duci doar in primii ani. Uitam, uitam persoanele dragi, dar asta nu inseamna ca ii scoatem din suflet. Nu! Acolo vor ramane vesnic..macar acolo!

Elisa a preferat sa stea in casa. Ultimele zile din viata si le-a petrecut intre patru pereti. Doar ea si posterele ei favorite, doar ea si ursuletii de plus, doar ea si amintirile ei. Cu asta a ramas. Macar atat.
Zi de zi isi aduce aminte de bucuriile din copilarie, isi aduce aminte de cadourile primite de Craciun, isi aduce aminte de primele ei aniversari, prima zi de scoala, dar si de ultima zi de scoala…in care si-a pupat toti colegii pe obraz si le-a spus doar “la revedere..poate ne vom revedea candva”. Au crezut ca e o gluma, n-au dat importanta. Ciudat este ca nimeni nu a incercat s-o sune, nimeni…nimic.

De ce ne dam seama ca am avut o persoana minunata langa noi doar atunci cand o pierdem? De ce nu apreciem o persoana cand o avem langa noi, si o apreciem dupa ce s-a dus..de ce?
1 Aprilie. Mama Elisei intra ca de obicei in camera cu micul dejun, insa are un sentiment ciudat. Elisa ii zambeste, si-i spune multumesc. Mama o intreaba daca este totul in regula si daca poate sa mearga la serviciu. Elisa o pupa pe obraz si-i spune “ne vom vedea cu siguranta”.

Ravasita, mama Elisei pleaca la serviciu, inca nu intelege ce-a vrut sa spuna fiica ei. Ajunsa acolo, primeste un telefon. Era sotul ei, tatal Elisei care-i da vestea pe care probabil nimeni nu vrea sa o auda vreodata: “s-a stins”. Picioarele incep sa-i tremure, ochii sunt scaldati de lacrimi, vocea ii piere si in minte ii raman ultimele cuvinte ale fiicei sale “ne vom vedea cu siguranta”…

Colegii afla vestea, insa nu cred. Este 1 Aprilie si cineva vrea sa faca o gluma proasta. Iau totul in gluma, si nici macar nu suna, nu intreaba de soarta Elisei. Vor afla despre asta tarziu, mult prea tarziu si vor regreta faptul ca n-au putut sa-si ia Ramas Bun de la cea care-i inveselea in fiecare dimineata.
Acum te intreb pe tine, cititorule…cand te-ai bucurat cu adevarat ultima data? Cand ai simtit ca iti explodeaza inima de fericire, cand ai simtit ultima oara ca “lumea e a ta”? Cand….?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *